"What matters in life is not what happens to you but what you remember and how you remember it" (quote)*

Un zambet fortat in scara blocului, pentru vecinul care te-a salutat. Chiar daca el e cel care te trezeste la ora 9 in decibeli orientali. Un zambet fortat fetei de la magazin, care nu are niciodata sa-ti dea rest la bani si-ti ofera caramele. Un zambet fortat colegei de birou, chiar daca stii ca te-ar ucide sa-ti fure pantofii, toalele, prietenii, iubitul si cainele. Un zambet fortat pentru fiecare femeie care l-a cunoscut pe cel pe care-l iubesti inaintea ta. Sau dupa. Sau in timp ce. Ma simt ca o mizerabila strategie de PR, n-am mai fost sincera de cand ma jucam cu papusile. Poate nici atunci, ca nu-I puteam spune mamei ca Barbie se fute cu Ken. Unii ii zic adaptare la regulile societatii. Poate fi luata si drept cenzura. Sau timiditate. Sau teama de a nu fi acceptat. Poti sa-I spui oricum, sau poti, mai simplu, sa nu-I dai o denumire. Mie-mi pare influenta. Te dai dupa cum e trendul. Singura ta decizie e sa alegi daca preferi moda Parisului sau pe cea a Puerto Rico-ului. In rest, te lasi purtat de podium. Aspiri sa fii sau esti deja actrita, si-ti vezi rivalele ca si-o trag la-ntamplare, procedezi si tu la fel. Esti adolescent si ai doar colegi hipsteri snobi si tot ce trebuie sa faci e sa-ti iei o pereche de pantaloni colorati de la Desigual si niste pantofi urati de la DC si sa-ncepi s-asculti denebe. Esti studenta la ASE, ii musai sa-ti pui unghii false si sa te faci blonda, sa iesi in Bamboo si Boa si sa te flateze tot cocalaru’ care te-ar fute. Esti intr-un grup de cocalari, ei bine, ar cam fi cazul sa te epilezi, sa te duci la solar, sa futi ASE-iste si sa le scoti la filme cu Adam Sandler, in mall. Esti destept si talentat si-ai nimerit in mijlocul unei gramezi de ratati inteligenti, dar fara discernamant si fara orizonturi, trebuie doar sa te duci cu ei la baut si la futut si te-ai integrat. Esti ceea ce vrei sa fii. Esti cota parte din fiecare om pe care l-ai intalnit vreodata. Pentru ca avem tendinta asta stupida sa imitam tot ce vedem. Unele chestii sunt bune, in general, cele imitate de generatiile anterioare. Cum ar fi doggy-style. E o copie, de unde si numele, dar pe unii dintre noi ne face fericiti. Ma rog, alte exemple pozitive nu-mi vin in minte. Adica, desigur, e bine sa te-apuci sa citesti, pentru ca ti-ai vazut colegul de banca facand asta. E bine sa-nveti sa canti la pian, pentru ca vrei s-o impresionezi pe x mai mult decat a facut- o y. Imitarea generata de competitie e, de cele mai multe ori, buna. Atata timp cat esti rational. Sa-l vezi pe x ca sare de la etajul 1 si sa-ncerci tu sa sari de la 4 e irational. Nu, nu trebuie sa fii neaparat slab, ca s-ajungi sa imiti. Uneori o facem fara sa vrem. Cand cineva ne vorbeste politicos, raspundem la fel. Cand suntem injurati, scuipati, batuti, reactionam la fel de violent. Suntem simpli receptori de stimuli si nimic mai mult. Suntem ca papagalii aia vorbitori care ne amuza teribil, nu? Oare noi pe cine amuzam? Ti-ai vazut iubitul flirtand cu alta, si prima ta reactie e sa flirtezi cu primul prost care-ti iese-n cale. Si nu, asta nu pentru ca aveti voi o relatie deschisa. Aaah, nu exista relatii de-alea, cretinilor! Cineva se supara tot timpul. Fie pentru ca chiar se simte ranit, fie pentru ca-I pasa de parerea celorlalti. Aici e adaptarea. Scria un idiot despre iubire ca cica se “cristalizeaza”. Si multi cretini care l-au citit urmeaza pasii din carte. Suntem jocuri mecanice fara instructiuni. Setarile ni le facem singuri. So restart, Sinzi. De azi inainte vreau sa te vad inconjurata doar de oameni buni, de oameni inteligenti, de oameni capabili sa respecte si sa simta. De oameni care hranesc cainii de pe strada. De oameni care asculta Beatles in casti si nu-I deranjeaza pe altii care poate n-au chef de Beatles. De oameni care nu se duc la biserica, dar care nu fura, nu omoara, nu le fac rau altora. De oameni care au frati si-I iubesc intr-un fel, au prieteni si-I iubesc in alt fel, au iubiti si-I iubesc in alt fel. De oameni normali, care au si impun limite. Care, fara false pudori, se ghideaza dupa niste principii, pe care nu le enunta si pentru care nu militeaza, dar le respecta. De oameni care au, ca toti oamenii, instincte, dar, fara sa le ignore, reusesc sa le-mpace cu principiile. De oameni moderni totusi, straini de idei ancestrale fixe, ca obligativitatea virginitatii. De oameni oameni, asa cum ii percep eu pe toti cei care mi-s dragi in n feluri. n-1. Reset. Are you sure? Yes. Reinstall other? Yes, next. Delete selected files? Yes. Upgrade? Skip. I wanna grow up without system’s “help”. Error. System can not erase your memories, if they’re still in use. Ok, cancel. Switch to silent mood, at least. *Gabriel Garcia Marquez

drug-free

Bai, eu fac parte din aia care recunosc si se rusineaza cand au o stare mai cheap. Uite, acum mi s-au inrosit varfurile urechilor, ca tocmai am vazut unul din filmele alea pe care nu vor sa le vada prietenii nostri (ma rog, ai vostri, ca eu sunt as single as fuck). Sau or vrea? Sa vedem daca mai functioneaza aia cu marketingu': coiosilor, nu sunteti putin curiosi de tatele lui Anne Hathaway? Sunt destul de rotunde si destul de mari, sa stiti. Mie, una, imi place Anne Hathaway, am visat-o de cateva ori. Are buzele alea... "Your lips sucks, dear!", "Well, everybody does", "Yours do it better". Da, ii faina tipa. Si expresiva. Mereu am considerat ca expresivitatea aia nativa, a privirii, a zambetului, a oamenilor capabili sa gesticuleze... nu poate lipsi din bagajul unui actor. Sau inca sunt eu idealista, cu totii purtam dupa noi o mimica activa, doar ca a unora e proasta. Sa revenim la Love and Other Drugs. E probabil un film pe care l-au vazut toti cocalarii de mall si toate pitipoancele. E un cliseu de film. Are happy-end. Se vrea dramatico-amuzant. Se inspira din toate basmele, povestile populare, romanele scrise de femei, de Mihail Drumes sau de Coelho, se inspira din atat de multe filme pe care nu le-am vazut, dar si din Love Story, arrrrrrgh, e total crap. E un film prost, una peste alta. Ai una bucata de burlac absolut, o tipa bolnava si depresiva, mitul (da, proastelor, e doar un mit) sacrificiului si o actrita misto; adaugi cateva glume mai nesarate (ca suntem eco, bio,... si traim sanatos), putina verdeata si ala-i filmu'. "Dragostea e o salataaaaaaa", aud in spate. Oh well, eu vreau o friptura. Acum, sa fiu sincera, tre' sa recunosc c-am scapat doua lacrimi. Si-apoi inca doua, si-nca doua, si-un siroi. Nicidecum din cauza filmului, nu; din cauza ca sunt eu nebuna si depresiva si plina de fobii, din cauza ca sunt eu egocentrista si poate din cauza ca sufar putin. Iar in sensul asta, nimic de zis, LAOD e un film numai bun sa-ti plangi de mila si sa te victimizezi. Daca stii ca dupa plans iti trece, si iti revii, si poti gandi lucid pana la urmatorul plans, da, vezi-l. Daca nu, e timp pierdut. Si n-avem timp (m-am gandit eu mai bine, as vrea sa am o discutie cu Paler, sa-i spun ca nu, n-avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, n-avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem, n-avem timp sa invinovatim destinul si amanuntele. So Paler, dear, that's a bullshit!)

Lebada destinului fara limite se plimba libera pe bulevard

Sacrificiile si durerea pe care s-o suporti ca sa faci ceva perfect. Agresivitatea si ambitia pe care trebuie sa le ai atunci cand iti doresti sa faci ceva. Motivele pentru care vrei sa faci acel ceva, autodepasirea, distrugerea barierelor, renasterea din cenusa, nervii, sexualitatea, inhibitiile, temerile, anxietatea in forma ei cea mai vulgara, sexualitatea extrema. Toate astea si delicatetea lui Ceaikovski. Si jocul impecabil al lui Natalie Portman. Asta am vazut in Black Swan. M-a cutremurat, m-a pus pe ganduri, mi-a dat ultimatumuri in ceea ce ma priveste. A fost ca un pumn al dracului de dureros, si inca imi atarna, streang, de gat. Probabil c-am innebunit, de cand l-am vazut, tot am senzatia ca trebuie sa iau decizii si sa fac lucruri radicale. Si inca ma sperii cand fostul (si poate, viitorul) prieten imi spune ca-i seman actritei principale. Pur si simplu, nu mai reusesc s-o scot din contextul Lebedei negre; Natalie cea vulnerabila si imatura din Closer nu mai exista. Bun film, dar, repet, inca ma trec fiori. Copiii mei nu vor avea voie sa-l vada inaintea varstei de 20 de ani; nu, nu voi fi o mama rigida, probabil voi incerca sa compensez lasandu-i sa bea, sa fumeze, sa faca sex si sa se drogheze. Agresiv si Limitless, agresiva ideea de perfectiune, de fapt. Nu cred c-as putea trai cu asta. Ce-i drept, Limitless e o mare porcarie, unul din cele mai slabe SF-uri pe care le-am vazut. E pueril si are carente mari. Sa fim seriosi, pana si unui pusti de 12 ani crescut in Ferentari i-ar trece prin cap sa-ncerce sa descopere si reproduca chimia din pastila aia minune. Sau poate ca asta-i marea limita a scenariului, poarta logicii. London Boulevard mi-a parut mai realist, dar la fel de violent. Da, am ignorat criticile si l-am vazut. Am o slabiciune pentru Keira Knightley, pur si simplu nu m-am putut abtine. Pentru ea ca icon, nu neaparat ca actrita. Ca woman to look like. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, una, sunt o slaba-nalta-fara tate-cu ochi mari si melancolici si buze delicate wannabe. Daaaaa, ador fragilitatea aparenta a femeilor cu ochi mari si fara tate. Sa revenim la film. Collin Farrel m-a convins, nu e doar un tip misto. M-a convins cu In Bruges si imi place ca-si mentine standardele. Plus ca e exact genul de tip pe care vrei sa-l vezi in filme cu-mpuscaturi, pur si simplu se potriveste, e de-acolo. London Boulevard are poveste, si nu una cu happy-end, which I like. Personajele sunt bine conturate si actorii bine alesi. Iar muzica, ah, muzica, e o-ncantare! Chris Isaak si Bob Dylan, o, da! Merita putin credit filmul, zau asa. Si iata ca ajungem la ultimul, Adjustment Bureau. Sa fi avut vreo 12-13 ani fiecare dintre noi pe vremea cand ne-am gandit c-am putea fi marionetele cuiva. Mai ales noi, fetele, care ne jucam cu Barbie-uri si Ken-i, care inlocuiam, pe rand, Barbie-uri si Ken-i, care cum se stricau, care gaseam cate-un ceva de facut in fiecare zi pentru fiecare Barbie si Ken. Eh, what if we all were Barbies and Kens? Cu siguranta e infantil, e film de pizde visatoare, e film la care vrei sa-l tii de mana, film in timpul caruia te-ntrebi care ti-e menirea, care-i sensul vietii tale. Si film dupa care te trezesti imediat ce-ai iesit din sala de cinema. Sau, in cel mai rau caz, continui sa visezi, dar schimbi visul. Da, Matt Damon e visabil. Cui nu-i place Matt Damon? Stiu baieti care s-au indragostit de el dupa seria Bourne, stiu baieti care au avut fantezii cu el dupa Green Zone. Nici Emily Blunt nu-i de lepadat, dar imi pare mie ca trebuie sa se mai maturizeze, ca actrita. Ei da, Adjustment Bureau e un film usor si misto. Nu unul care sa marcheze, nu unul care sa genereze intrebari existentiale, nu unul care sa ia Oscar sau ceva. Dar merita vazut intr-o dupa amiaza ploioasa. Sau intr-o seara calda. Sau oricand. Si da, la partea temporala sunt subiectiva; sa zicem, deci, ca merita vazut intr-o companie placuta. Dar orice merita facut cand te simti bine, right? Ok, poate fi doar un pretext, dar unul dragut. Si da, cateodata merita sa fii pizda visatoare.