Nu pot sa intru

1: exact ce spuneam, unii oameni au niste preocupari in perioada asta...
2 si 3: surprinzator, cativa ma cautau chiar pe mine
4: siii... ai incercat cu lubrifiant?
5: da, oricine. bine ca n-ai trimis intrebarea la brainiac, you smart panties

Fucking bastards, they killed kenny! And now they kill freedom of expression, too

Niste chestii de bun simt

Dat fiind faptul ca ma enervez pe o gramada de nimicuri, si ca reusesc sa ma scoata din pepeni tot mai multi oameni care au pretentia ca ma cunosc, vreau sa lamuresc niste chestii. Simple, elementare, de bun simt.
1. Daca ai nevoie de ceva de la mine, cere. Nu te astepta sa-ti inteleg eu subtilitatile si sa ma ofer sa te-ajut. Nu citesc printre randuri, nu am timp sa ma concentrez pe situatiile altora mai mult decat pe-a mea, nu am chef sa interpretez si sa trag concluzii. Vrei, ceri. Regula mea de aur.
2. Daca mi-ai cerut ceva si pot sa te-ajut, nu te-astepta sa vin sa-ti aduc, sau sa ma dau peste cap ca sa-ti fie tie bine. Deci nu. Pot sa te-ajut, o fac, dar macar deplaseaza-te. Asa functioneaza lucrurile in lumea mea.
3. Daca ti-am imprumutat un pix, un servetel sau un pachet de tigari nu le vreau inapoi, deci nu folosi asta drept pretext ca sa-mi umpli timpul. Daca, insa, ti-am imprumutat o carte sau o pereche de pantofi, le vreau inapoi imediat ce ti-ai terminat treaba cu ele. Si nu, n-o sa te caut eu sa mi le dai inapoi, pentru ca e obligatia ta si numai a ta. Daca nu respecti chestia asta, esti un gunoi si fii convins ca alta data nu mai pupi.
4. Daca te-am ajutat, n-am facut-o pentru recompense. De obicei, sar doar cand pot si cand ma tin curelele. Nu am nevoie sa-mi ridici statuie, nici sa-mi faci un fan-club. E suficient sa-mi multumesti, daca, in prealabil, ai respectat regulile 1,2 si 3.
5. Daca esti unu' din aia carora le-am dat sa manance cand le ardea buza, si i-am adapostit de vant si ploaie sub umbrela mea, si daca, prin absurd, iti voi cere vreodata sa faci ceva pentru mine, ar fi dragut sa-mi raspunzi. Chiar daca nu poti sa m-ajuti. Chiar daca nu vrei. Raspunde-mi, e suficient. "Fa, nu pot sa intru pe net si sa ma uit cum s-a terminat Barca cu Liverpool, chiar dac-ai bagat tu la pariuri, ca ma uit la un film/nu sunt acasa/imi scriu licenta/ mananc/ vorbesc cu mama la telefon/ imi fac unghiile/ whatever". Atat astept, sa-mi raspunzi. Nu neaparat punctual (poate te futi, poate esti in examen, poate conduci prin centru la ore de varf).
Deci ne-am lamurit, da?

Ana n-are mere, Ana e absolventa

E de cacat sa fii in anul III. Mai ales daca ai restante. De obicei, ai. Pentru ca-n anii I si II nu ti-a pasat, n-ai avut timp sau ai avut altceva mai bun de facut. Deci cursuri, munti de cursuri printate, gramezi de carti de-ai caror autori n-ai auzit, desktop incarcat cu j'de proiecte, cu j'de fisiere de la facultate, mail plin, inboxul telefonului plin, facebook-ul plin, si-ai ajuns chiar sa si scrii pe blog despre asta.
Adevaru' e ca nu intereseaza pe nimeni daca termini tu sau nu mizeria aia de facultate, nu se ofera nimeni sa te-ajute cu proiectele si referatele, nu se duce nici dracu' in locu' tau la examene si nu te-ajuta nimeni cu licenta. Pana si pe tine te doare-n cur. Dar ai fotografii cu tine imbracat in roba, si cu toca pe cap. Le ai si te mandresti cu ele. Nici n-ai terminat de dat examenele, nici nu stii daca o sa le iei pe toate, poate n-ai nici credite suficiente, poate repeti anul. Dar pe feisbuc esti absolvent cu poze-n regula. Ai si-un buchet de flori in mana. Sau poate doua. Sau trei. Mirobolant, deja ai mai multe buchete de flori decat examene luate. Esti un geniu, indeed. Si vorba aia, nu oricine intra la Spiru Haret.
Daca stau sa ma gandesc mai bine, nu oricine face o facultate. Uite, eu am fost la filologie in liceu. Clasa de fete. Fete de la tara, in general. Nu ca Motru ar fi vreo metropola, nu ma luati drept snoaba. Dar la Motru deja era apa calda zilnic, cand eram eu in liceu. Mai pe scurt, da, aveam colege cu pamant sub unghii. Cateva. Alte cateva erau deja genul ala de pitipoance care scriau cu "y" si "k". Altele isi luau hainele pe dos, ca nu stiau care-i fata. In fine, si cateva erau chiar normale. Doua din treizeci erau chiar destepte foc si ma faceau uneori sa-mi fie rusine ca n-am citit suficient. Si ghici ce? Din toata clasa aia, toata lumea face facultate. Chiar si baietii (aveam si doi baieti, da). 
Eu probabil ca voi termina anu' asta. Eu, o putoare notorie, de altfel. O lepra veritabila care nici n-a dat pe la scoala. O dezinteresata, nihilista, delasatoare convinsa. Nu pot sa ma mandresc cu asta, ca stiu ca n-am facut nimic. Chiar daca, da, voi fi absolventa de Universitate de stat. Nu particulara, nu postliceala, nu diploma pe bani. Am ajuns la concluzia ca e exact acelasi lucru. Daca vrei, inveti. Daca nu, nu. Asa cum eu n-am invatat nimic la FJSC, imi imaginez ca sunt cativa oameni care macar si-au citit cursurile si bibliografia de la Spiru. As simple as that.

A, sa nu uit: m-am saturat de oameni care dau din gura ca sistemu-i de vina, ca profesorii-s idioti, ca studiem chestii care nu ne-ajuta cu nimic. Ca cerintele-s absurde, ca suntem insuficient informati. Mars la cacat, ba, creierii pulii! Daca vreti sa-nvatati, stiti unde-i biblioteca. Daca vreti sa cereti lamuriri, duceti-va-n cacat la cursuri. In definitiv, aveti tot dreptul sa cititi. Si lasati naiba basinile-astea ca "profu-i incompetent, decanu' inapt, secretarele scarboase si materia de cacat". Invatati dracului ceva, orice, ce vreti, si nu va mai cacati pe voi, ca nu v-a obligat nimeni sa faceti ceva ce nu va place. 
P.S.: Am si eu nevoie de cineva sa m-ajute la curatenie, mai stiti oameni fara studii superioare? Carora sa le poti oferi leafa de necalificat :-<

Transfer de identitate (Source Code)

Thriller, SF, suspans.
 Source Code ofera inca o perspectiva de evadare din/in spatiu-timp. Inca un film cu lumi paralele, inca un film cu oglinzi. Si speram ca nu ultimul film cu Jake Gyllenhaal, care ne place, place, place. 
Capitanul Colter Stevens, interpretat de sexy-Jake, se trezeste-n corpul unui necunoscut, cunoscut ca profesor de istorie Sean nu-mai-stiu-cum-si-nici-n-am-chef-sa-caut. Afla, ulterior, ca este in misiune, si anume ca traieste ultimele 8 minute din viata lui Sean, de cate ori e nevoie, sau de cate ori vrea.
Evident, moare. Si nu o data. Misiunea sa este ca in acele 8 minute sa descopere cine e vinovat pentru atentatul cu bomba din trenul in care se aflau Sean si-nca foarte multi oameni. Cele 8 minute, cum ziceam, se repeta pana cand acesta reuseste sa-si indeplineasca misiunea. Ceea ce-mi aminteste de Groundhog Day. In afara faptului ca intervalul se repeta, personajul principal isi si aminteste ce-a facut anterior, gen in incercarile precedente.
Eu am fost dusa la acest film. Nici macar nu stiam ce-am sa vizionez. Nu mi se spune, de obicei. Cica-s faine surprizele. Meh, sunt, da' nu prea. In fine, m-am dus pentru nachos cu cheddar. Da' nu zic, mi-a placut si filmul. Desi, inainte sa-nceapa, am auzit prin sala ca "e un fel de film cu Steven Seagal, numai ca asta se-ndragosteste". Nu m-am speriat, inca mai aveam si nachos, si sos.
Am stricat si surpriza acum, na, se-ndragosteste. Nu numai ca se-ndragosteste, dar se-ndragosteste in cealalta identitate, cum ar veni. De o fata care exista doar acolo, in cele 8 minute, intr-un tren care merge spre Chicago si-n care e o bomba. 
Intr-un alt plan, se-ntreaba ce se-ntampla cu el cel real, i se face dor de taica-sau, se crede-n razboi si tot asa. Dar, cum altfel?, instinctul de-a o fute pe Christina primeaza si-l face sa-si doreasca sa se tot intoarca-n cele 8 minute-n tren. Un fel de ca-n Avatar. Cu mentiunea ca Source Code e misto.
Intrebarea de dupa film: da' cum i-a trimis ala (care-a salvat-o pe Christine si a ramas cu ea-n lumea paralela) mesaj aleia (care se ocupa de operatiune, si care era-n alta lume, cea "reala", whatever)? Oglinzi. Reflexie. Lumi paralele. Oglinzi. D'oh!

Activitati anti-scolare

Sesiune. Vant puternic. Coafura nu stim daca rezista, pentru ca o refacem inainte sa ne dam seama. Pentru ca a-ti indrepta parul cu placa face parte din categoria "anything else but learning".
Si cum toata lumea ma menajeaza (mamele trimit mancare gatita, colegele de apartament nu ma lasa sa fac nimic, cainele isi face nevoile repede si-apoi cere acasa, si tot asa), imi gasesc ocupatii individuale. Evident ca am manichiura perfecta, ca-mi fac doua masti de par pe zi si patru de fata, ca ma machiez si cand ma duc la magazin, ca sunt la curent cu tot ce misca. Mi-am facut chiar si cont de Twitter, o alta chestie pe care n-o-nteleg, de altfel. Ok, ala a fost pentru un examen, peste cateva zile-l sterg.
Ziceam c-as face orice altceva. Absolut orice mi se pare mai interesant decat nenorocitele-alea de cursuri. Chiar si Noaptea Muzeelor. Nu, n-am fost. Da, am plecat de-acasa cu gandul ca ma duc. Desi stiam ca va fi aglomerat si ca voi renunta. Stiam ca pot vizita orice muzeu oricand am chef, aproape la fel de gratuit. Daaar, repet, Noaptea Muzeelor mi-a parut o chestie asa, de neratat, fata de teancurile de cursuri (teancuri pe dracu', ca le am doar in format digital).
Sa calaresc un Suzuki, iar, mi s-a parut foarte misto. Pana sa-nceapa strecuratu' printre masini, si teama c-ar putea ramane fara picioare, sau, mai rau, fara cap. "A trecut un motociclist fara caaaap", mda, numai la bancuri imi statea gandul. Bancuri morbide. Desi nu mi-e frica de moarte. Ma tem, in schimb, de durere.
A propos de durere, le invidiez pe femeile care nu se epileaza. Ce viata simpla au ele, nu tu complexe, nu tu rusine, nu tu sex. Nu ca lipsa sexului ar fi un lucru bun. Dar daca nu stii cum e, de ce ti-ar pasa?
Ca tot veni vorba, nu-s vreo microbista, dar... Moment de reculegere, va rog, pentru Nesu. Ca om, nu cred ca ti se poate-ntampla ceva mai nasol. Ca sportiv, e preferabil sa mori.
Blocaj. Alta data sa ma-nvat minte sa citesc mondenitati siropoase.

There's something you can send back to me: Spanish boots of Spanish leather

Sunt locuri pe care nu le pot uita. Poate pentru ca au fost altfel decat ce vazusesi pana la ele. Poate pentru ca avem tendinta sa asociem locurile cu oameni, si oamenii cu sentimente, si sentimentele cu stari si... Mi-e dor de Barcelona. Ieri m-a-ntrebat cineva unde mi-e sufletul, unde-as vrea sa fiu eu. Sufletu-mi se plimba. Si acum ii e dor de splendoarea caldei Barcelone. Dor de Gaudi. De Batllo, de La Pedrera, de Sagrada Familia, de Guell. De camera de hotel din care vedeam Sagrada. De fiecare detaliu si de fiecare bucatica lipita de el.
L-as fi putut iubi pe Gaudi, l-as fi putut venera, i-as fi putut gati si spala chilotii, doar ca sa-i pot urmari evolutia. Desigur, i-as fi putut iubi si pe Morrison, John Lennon, Bob Dylan. De fapt, cand am fost la concert la Dylan chiar am reusit sa dezvolt o mica fantezie de culise.
Dar nu despre asta era vorba. Mi-e dor de soarele-ala catalan, dor de strazile-alea curate, dor de gazpacho, de paella si de sangria veritabila, aia servita drept "vinul casei". Mi-e dor de fetele zambitoare si de rochitele colorate, dor de verdele lor, si de cladirile lor curbate, si de balcoanele lor superbe. Desigur, idealizez. Barcelona-i plina de curve de culoare, de traficanti de droguri si de taximetristi pusi pe jecmaneala. E plina de oameni. In rest, e perfecta.
Dor de muzica pe strada, dor de bronz si de picioare goale, dor de incertitudine. Pentru ca, da, o asociez acestei stari. Dor de sfarsit, dor de-nceput, dor de emotii. Chiar dor de avion, as putea spune. De decolare, de aterizare. De mancarea aia fara gust din avion. De stat nefumata in avion.
Nu stiu unde mi-e sufletul, dar cu siguranta azi ar vrea sa fie acolo. Sa vorbeasca spaniola si sa nu-nteleaga catalana. Sa se plimbe, aiurea, pe strazi. Sa se minuneze de flori. Sa se uite pe harti si ghiduri turistice, sa le piarda, sa caute suveniruri.
Sa nu poata, pana tarziu, sa vorbeasca despre asta.
Sufletul imi cere sangria. Si eu trisez cu merlot sec. Cheers!
Barcelona - how could I forget?

Promotie la rautati, trei la leeeeeu!

Acesta nu este neaparat un exercitiu de agatat.
Acesta nu este tocmai un text sincer.
Aceasta nu este, si nu va fi niciodata o poveste despre un el si o ea.
In mod evident, bat campii, si nimic din ce am scris mai sus nu are nici o legatura cu marturisirea mea. Pentru ca da, despre asta e vorba. Sunt pusa pe sotii rautacioasa uneori. Fara motiv, aparent. Obisnuiesc sa le pun piedica tipelor blonde, cu unghii lungi, pe care le vad in autobuz. Uneori, cand am ocazia si cand nu mi-e frica, trag matele de coada. La propriu, da. Nu va ganditi la violenta, nu e cazul; atata tot ca uneori imi face o deosebita placere sa sacai. Ce-i drept, asta cu pisicile e o aberatie, in realitate am dezvoltat o fobie uriasa fata de ele, mi-e si frica sa stau la o distanta mai mica de 5 m fata de un pisoias sugar. Dar imi imaginez uneori ca le sacai si asta imi face placere.
Asa cum imi imaginez c-as putea turna smoala pe jos in pasajul de la Romana; am un fetis cu tocuri cui intepenite si cu ASE-iste imobilizate.
Presupun ca e ceva normal sa-mi imaginez toate astea, atata timp cat ma fac fericita. Nu mi se pare un motiv suficient sa ma caut la nervii capului.
Problema e ca uneori imi scapa de sub control. Gen "Alina, ce zici de tipul care sta rezemat de spatarul scaunului meu? E dragut, nu? Oare daca ma ridic cade? Sau macar se dezechilibreaza?". Si m-am ridicat. Am avut dreptate cu doua chestii: era dragut si era sa cada. Iar eu era sa mor de ras in timp ce-mi ceream scuze. Acum mi-e rusine, tot vreau sa-mi cer niste scuze neinterpretabile, si nu stiu cum sa fac. Poate nici nu-si aminteste episodul (da' chiar, eu cum de ma concentrez pe faza tocmai acum?!). Dar poate-aterizeaza pe-aici (lucru, de altfel, prea putin probabil). So scuze. Sincer. Sunt eu machiavelica, nu era nicidecum de la cele cinci cocktailuri consumate in prealabil. Promit ca data viitoare o sa ma multumesc cu a-mi imagina chestii.
PS: ce-ar fi sa mai aflu ca am mai facut asta cuiva? Sa ma hartuiasca dup-aia ca trebuie sa ma revansez. Sa ma sune noaptea plangand, sa-mi spuna ca i-am distrus self-esteem-ul, sa-mi ceara daune morale, sa-mi ceara bani de terapii?
I guess I'm on my way to hell. No speed limit.

Dragostea-i o curva*

"Amores Perros" nu este o poveste. "Amores Perros" este trei povesti. Trei povesti triste, care au in comun un moment trist: un accident de masina. Nici una dintre povesti nu are happy-end.
Prima e scenariul unei iubiri imposibile, intre o ea si fratele sotului ei, o dragoste bolnava, presarata cu mustrari de constinta ale personajelor, cu utopii si cu sange.
Cea de-a doua, nu mai putin sangeroasa, e despre vendeta ulterioara unei iubiri sfarsite, poate, prematur, si de linistea si intelepciunea omului impacat.
A treia poveste aduce in scena si o a treia rana, o a treia pata de sange, si o a treia fateta a iubirii: disperarea ce urmeaza unei schimbari.
Nu vreau sa dau mai multe detalii, oricum n-as putea cuprinde-n cuvinte ce reusesc sa sublinieze regizorii si scenaristii latini, imi lipseste cu desavarsire patosul si abilitatea de a surprinde. Vedeti "Amores Perros", va va placea. Vedeti-l cu Charlie al vostru, daca aveti unul, va fi interesat. Al meu a fost.
trailer, daca aveti nevoie: http://www.youtube.com/watch?v=A5HTBYR7m0o
*n-as baga mana-n foc ca-i corecta traducerea
PS: E din 2000