Sunt genul care sufera si tace. Tac si-nghit. Nu ma plang, nu ma dau cu capu' de pereti, cel mult plang cand sunt singura. Si nici macar nu pot vorbi despre lucrurile care ma dor. Nu atunci. Astept sa-mi treaca, si abia apoi pot sa le spun, prietenelor, de exemplu, de ce eram cu fundu'n sus in ziua x.
Pana mai ieri, am tot fost cu fundu'n sus. Si de data asta nu m-a suparat nimeni, m-am suparat singura. N-am gandit-o, ce sa zic.
Mi-am luat, prin toamna, bilete la Roger Waters. Wall-u' ca wallu', dar ma tot straduiesc de cativa ani s-ajung in Londra. Si s-au brodit. 17 mai, Londra, perfect. Rezervat, platit, asteptat cu sufletu' la gura, de-astea.
Si ma trezesc ca-n mai am sesiune. Cu tot cu restante, sa tot fi fost vreo 13-15, nici nu mai stiu. Evident, am facut ce-ar fi vrut mama: mi-am luat examenele.
Am suferit. Mai mult cand am vazut pozele. Mai mult cand am inceput sa ma uit pe iutub. Ce efecte, ce lumini, ce ditai zidu', ce j'de proiectoare, cata precizie, cata punctualitate! Arrrrgh, inca ma oftic. Nu, nu pot sa scriu mai mult despre asta, inca sufar. Ma duc sa-mi pun insigna cu zidu' pe care scrie Pink Floyd pe tricou' cu Big Ben, si-mi pun Comfortably Numb pe repeat. Homework: data viitoare sa scriu despre ceva dragut, e musai.
Shiny happy Sinzy
