duminică, octombrie 23, 2011

Paris 2007+ Sarbatoarea de neuitat (Hemingway) + Midnight in Paris = LOVE

Deci vazut-am un film nou. Motivatii? Pai, in primul rand, maestrul Woody Allen. Daca omul Woody Allen n-a-ncetat vreodata sa ma uimeasca (cel mai mult, cand s-a combinat cu fiica-sa adoptiva), ei, artistul Woody Allen m-a cucerit pana si cu cele mai slabute creatii; si aici ma refer, par example, la Whatever Works. In al doilea rand, ciudat-frumoasa si cuceritoarea Marion Cotillard. M-am indragostit de ea in Jeux d'enfants. Si ce daca-s romantica, ma? Am zis ca m-am indragostit doar. Am inceput s-o iubesc, insa, dupa ce-am vazut La vie en rose. Ma, dar nu vorbim despre iubirile mele platonice aici, nu vorbim despre Woody si Marion, si nici macar despre fundul lui Rachel McAdams, care-i misto, btw, si iata inca o dovada ca femeile-s mai frumoase decat manechinele.
Mi-a placut Midnight in Paris. Si mi-a placut mai ales pentru ca am fost acolo. Asa cum mi-a placut si Vicky Cristina Barcelona. Ba, daca m-as hotari vreodata sa ma rup de tara asta cacacioasa si sa renunt la tot, m-as muta ori in Barcelona, ori in Paris. Dar probabil ca asta nu se va-ntampla niciodata. Recunosc, insa, ca ma gandesc cu nostalgie la stradutele cu piatra cubica din Montmartre. Nu m-am simtit geniala si nu m-am comparat cu Woody Allen doar pentru ca mi-am imaginat si eu marii artisti ai secolului trecut bandu-si mintile pe-acolo. Gandesc ca asta ar face oricine, la o promenada prin Montmartre. M-am laudat insa ca am citit Sarbatoarea de neuitat a lui Hemingway, m-am laudat ca auzisem de Gertrude Stein, m-am laudat ca aveam habar de iubirea bolnava a lui Scott Fitzgerald si m-am laudat ca m-am visat, la un moment dat, groupie, si asta nu pentru vreun rocker (desi nu m-as fi dat in laturi de la un Dylan, in vremurile lui bune; dar adevarat stalker as fi putut fi doar pentru un scriitor nebun sau pentru Gaudi, ca tot ziceam de Barcelona).
Revenind la film, e de vazut. Chiar daca Woody face pe Captain Obvious si ajunge la o concluzie banala, si anume ca toti ne dorim sa fi trait in vremuri mai bune, in vremuri trecute, ca le idealizam in fel si chip, fara sa realizam ca asta s-a-ntamplat si cu generatiile anterioare. Uite eu, par example, m-as fi vrut adolescenta-n perioada hippie, nu-ntrebati de ce.
Mi s-a parut, iar, foarte misto ca soundtrack-ul n-a fost evărgrina de Edith Piaf (pe care o ador, nu ma-ntelegeti gresit), ale carei șansonete asigura ambientul muzical tuturor filmelor cu iz parizian, indiferent de perioada-n care se petrece actiunea. Apreciez ca laitmotivul muzical a fost Cole Porter, si asta pentru ca insasi Ella Fitzgerald i-a cantat melodiile. Very appropriate.
Imi asum responsabilitatea repetitiei, si spun, inca o data, ca filmul asta mi-a completat promenadele prin Paris si Sarbatoarea de neuitat. Daca lipsea ceva care sa-mi desavarseasca aceste placeri, acel ceva este Midnight in Paris.

Shiny happy Sinzy