Whoever you are, I've always depended on the kindness of strangers

Pentru ca am rasfoit o carte de psihologie practica. De dragul vremurilor cand ma gandeam sa fac psihologie. De scarba de-a nu face nimic. Si pentru ca mi-a picat in mana. Este vorba despre "Cum sa ne purtam cu personalitatile dificile", Francois Lelord si Cristophe Andre. Nu, n-am invatat nimic din ea. Mi-am notat, totusi, cateva citate, si mi-am completat listele cu filme de vazut si carti de citit.
Asa ca m-am apucat (iar) de vazut filme vechi, evergreen-uri, clasicele de colectie.
Ieri, "A Streetcar Named Desire", cu Marlon Brando si Vivien Leigh. Si nu, "Pe aripile vantului" n-am vazut, si nici n-am de gand. Am si eu apucaturile mele.
M-am reindragostit, cu ocazia asta, de Marlon Brando. Dar cine nu o face? Vreau sa cunosc o singura femeie care-si doreste s-o iubeasca un gentleman autentic, un domn perfect, un plictisitor de tip care sa-i cante mereu in struna si sa-i sufle-n cur. Dar daca exista, nu vreau s-o cunosc pe nebuna.
Frumusetea filmelor vechi, dupa parerea mea, e forma primitiva de actorie, exagerata, teatrala. Imi plac dialogurile alea seci si scurte, cuvintele putine care cuprind intreaga poveste, decorul precar, detaliile saracacioase. Pentru ca orice forma de arta ar trebui sa-si oblige consumatorul la imaginatie.
Recomand, evident, "A Streetcar Named Desire". Macar pentru buzele si fundul lui Marlon Brando. Pentru o Vivien Leigh mai batrana, dar mai misto dacat in afisul pentru "Pe aripile vantului". Pentru muzica lui Harold Arlen. Pentru cele 4 (patru!) Oscaruri: cea mai buna actrita in rol principal, cea mai buna actrita in rol secundat, cea mai buna scenografie, cel mai bun actor in rol secundar. Pentru ca 1951 a fost un an bun pentru filme (Alice in Wonderland, The Day The Earth Stood Still, Strangers on a Train, A Place in the Sun). Si, evidentamente, pentru ca asa zic eu.