Trecu un an...

Maine am examen; restanta; penultima (nu va fute grija din cate). Chestia asta m-a facut sa realizez ca azi e 14 septembrie. Anu' trecut pe vremea asta cautam apartamente de-nchiriat. Si-am gasiiiiit. In Rahova, 2 camere, fara masina de spalat, fara aspirator, fara termopane, fara... In fine, o cocina. Pentru care plateam 450 de euroi pe luna. Super afacere. Blocu' nostru era ultimu'. Ultimu' din Bucuresti, really, nu exagerez cu nimic. Dupa blocu' nostru era un peco, ultima statie a 32-ului si niste case. Singurul magazin non-stop... Plua magazin non-stop, ne faceam cumparaturile de la peco. Sucu' era cu 1,5 lei mai scump, bere sub 7 lei nu gaseai, iar pe-o sticla de vodka tin minte c-am dat vreo patruj' de lei. Sa te lipsesti de betii, nu alta. Cea mai apropiata piata era vestita Piata Rahova, la doua statii de noi. Sa faci cumparaturi de-acolo presupunea sa-ti ascunzi bine banii, de preferat in chiloti sau in sutien; nu de alta, da' orice buzunar/ portofel/ geanta risca sa ramana goala. Mai aveam si Economatu' lu' Vanghelie, tot pe-acolo; la asta era greu sa-ti faci loc printre babele deranjate (menopauza's power) si mosii cu bastoane; ce-i drept, preturile erau imbatabile, da' eu am fost comoda de cand ma stiu. So viva peco de langa bloc si cele 2 alimentare de langa noi; sau, ma rog, de la o statie de noi. Mijloacele de transport erau limitate. Aveam 32-ul, pan' la Unirii; de-acolo luam metroul spre Regie, Universitate, Romana sau unde mai aveam treaba. 32-u' facea juma' de ora pan' la Unirii si era vesnic plin; si putea ca o bucata de branza stricata-ntr-un mat de peste tavalit prin cacat. Avea propriile mijloace de entertainment (program artistic sustinut cu manele batute-n scaune si scheunate de cate-o voce puternica, batai etc) si un micut mall - vesnica perioada de reduceri - ("servetele umede, trei la doi lei!", "piiiiiiixuri avem, trei la leu, trei la leu!", "Naic, adidas, sosete, cinci perechi la 10 lei!")amenajat in interior. Mai era si 226-le, pana la Romana; facea cam o ora pan'acolo; asta cand nu era trafic. Era la fel de plin, da' nu mirosea chiar la fel; taiati cacatul din reteta de mai sus si veti putea aproxima senzatia olfactiva. Si-al treilea, da' nu cel din urma, era 96-le, care mergea pan' la gara; si mergea, si mergea, si mergea...te uitai la ceas, venise trenu', si el tot mergea...te uitai la ceas, plecase trenu' si el tot mergea... te uitai la ceas si te-ntrebai cand e urmatoru' tren si el tot mergea... si cand, in sfarsit, ajungeai la gara, trebuia s-alergi ca Szabo sa nu ratezi ultimu' tren. Cam astea erau ratb-urile (sa le zicem asa tuturor, sa nu ne-ncurcam iar in stiinta, ca ala-i troleu, ca ala-i tramvai, ca ala-i autobuz... sa le ia dracu', nu-mi pasa ce sunt fiecare, mi-e suficient ca tre' sa le suport!). Asadar, mersu' la scoala era un chin; motiv pentru care m-am vazut nevoita sa renunt la o facultate. Aveam cursuri in Panduri, la Facultatea de Matematica, la Facultatea de Geologie, la Facultatea de Chimie, la Institutul Bancar... sa le ia naiba de cursuri, s-o ia naiba de casa din Cucuietii din Deal, sa le ia naiba de scoli rasfirate prin tot Bucurestiu', sa le ia naiba de mijloace de trensport in comun! Am uitat, cred, sa mentionez cat de greu mi-a fost sa ma obisnuiesc cu ideea de-a merge (si mai ales, de-a ajunge) cu astea pe unde-aveam treaba. Atat de ciudat mi s-a parut la-nceput, c-am refuzat orice forma de-a ma deplasa, in afara de taxi. O, da, taximetristii erau prietenii mei cei mai buni: stiau exact de unde sa ma ia si unde sa ma duca, si asta in schimbul a doar cativa banuti; atat de putini, incat nu-mi permiteam mai mult de 3 drumuri dus-intors pe saptamana; asta m-a pus in situatia de-a fi nevoita sa aleg : scoala / oras, oras / scoala... "Pana mea, oras!" Mare nevoie as fi avut de-un ghid. Da' n-aveam de unde sa-mi iau unu'. Cunostintele mele din zona se rezumau la colegele de apartament (care-si vedeau de scoala si n-aveau timp sa ma plimbe pe mine cu ratb-ul) si vecinu' de la 7. Vecinu' de la 7 era un pusti de 16 ani, foc de frumos, da' care... avea 16 ani. Eram hopeless. Cam ca toti studentii in primu' an, cred. Mi-ar placea sa-i ajut, stiu prin ce trec. Bine, nu ma pot angaja sa-i duc la scoala sau in club, da' pot sa le dau oaresce sfaturi, la nevoie. Si iac-asa va-ncepe un nou capitol din viata acestui blog, "ghid de supravietuire pentru studenti". Promit sa fiu utila.