Sunt locuri pe care nu le pot uita. Poate pentru ca au fost altfel decat ce vazusesi pana la ele. Poate pentru ca avem tendinta sa asociem locurile cu oameni, si oamenii cu sentimente, si sentimentele cu stari si... Mi-e dor de Barcelona. Ieri m-a-ntrebat cineva unde mi-e sufletul, unde-as vrea sa fiu eu. Sufletu-mi se plimba. Si acum ii e dor de splendoarea caldei Barcelone. Dor de Gaudi. De Batllo, de La Pedrera, de Sagrada Familia, de Guell. De camera de hotel din care vedeam Sagrada. De fiecare detaliu si de fiecare bucatica lipita de el.
L-as fi putut iubi pe Gaudi, l-as fi putut venera, i-as fi putut gati si spala chilotii, doar ca sa-i pot urmari evolutia. Desigur, i-as fi putut iubi si pe Morrison, John Lennon, Bob Dylan. De fapt, cand am fost la concert la Dylan chiar am reusit sa dezvolt o mica fantezie de culise.
Dar nu despre asta era vorba. Mi-e dor de soarele-ala catalan, dor de strazile-alea curate, dor de gazpacho, de paella si de sangria veritabila, aia servita drept "vinul casei". Mi-e dor de fetele zambitoare si de rochitele colorate, dor de verdele lor, si de cladirile lor curbate, si de balcoanele lor superbe. Desigur, idealizez. Barcelona-i plina de curve de culoare, de traficanti de droguri si de taximetristi pusi pe jecmaneala. E plina de oameni. In rest, e perfecta.
Dor de muzica pe strada, dor de bronz si de picioare goale, dor de incertitudine. Pentru ca, da, o asociez acestei stari. Dor de sfarsit, dor de-nceput, dor de emotii. Chiar dor de avion, as putea spune. De decolare, de aterizare. De mancarea aia fara gust din avion. De stat nefumata in avion.
Nu stiu unde mi-e sufletul, dar cu siguranta azi ar vrea sa fie acolo. Sa vorbeasca spaniola si sa nu-nteleaga catalana. Sa se plimbe, aiurea, pe strazi. Sa se minuneze de flori. Sa se uite pe harti si ghiduri turistice, sa le piarda, sa caute suveniruri.
Sa nu poata, pana tarziu, sa vorbeasca despre asta.
Sufletul imi cere sangria. Si eu trisez cu merlot sec. Cheers!
Barcelona - how could I forget?
Shiny happy Sinzy
